Performanța sub presiune - abordarea autoritară

Părinții joacă un rol imens în parcursul sportiv al copilului. Sunt cei care oferă susținere, direcție, hrană, încurajări, iar uneori, fără să-și dea seama, și presiune. În special atunci când iubirea ia forma controlului, iar sprijinul se transformă în exigență dură, necondiționată.

Părintele autoritar este, de multe ori, bine intenționat. Își dorește succesul copilului, performanță maximă, rezultate excelente. Dar în acest proces, uită să mai fie și cald, empatic sau conectat. Pune accent pe reguli stricte, pe disciplină dură, pe supunere. Nu explică de ce cere ce cere. Nu negociază. Nu acceptă greșeli. Iar când copilul greșește, pedeapsa nu întârzie să apară.

Comunicarea într-o astfel de relație nu este un dialog, ci un monolog. Părintele decide. Părintele impune. Copilul trebuie să execute. Fără să întrebe, fără să își spună părerea. Iar când încearcă, este adesea întâmpinat cu critici, ironii sau chiar amenințări mascate. Greșelile nu sunt văzute ca ocazii de învățare, ci ca eșecuri. Iar succesul? De multe ori trece neobservat, pentru că e considerat „normal”, nu ceva de apreciat.

Afecțiunea, în acest stil, este reținută. Părintele nu oferă cuvinte calde sau îmbrățișări, și rareori laudă. Emoțiile sunt tratate ca slăbiciuni, iar copilul învață să le ascundă, să le inhibe, să le țină pentru el. Trăiește cu teamă să nu dezamăgească. Cu rușine atunci când nu este suficient, sau cu furie tăcută și o nesiguranță care se adâncește cu fiecare feedback dur.

Pe plan emoțional, acești copii pot deveni inhibați, anxioși sau furioși. Pot avea o stimă de sine scăzută, să simtă că nu sunt niciodată destul. Uneori, frustrarea neexprimată iese la suprafață prin comportamente agresive, minciuni sau tendința de a evita confruntările prin retragere. Alteori, corpul începe să vorbească în locul lor prin dureri inexplicabile sau reacții psihosomatice.

Cognitiv, acești copii pot părea disciplinați la exterior, dar pe dinăuntru nu sunt liberi să gândească. Au dificultăți de concentrare, nu iau inițiative și nu își asumă decizii de teama consecințelor. Au învățat să facă „ce trebuie”, dar nu știu să aleagă pentru ei înșiși.

Iar în sport, acest bagaj emoțional devine o piedică majoră. Sportivul crescut cu un părinte autoritar trăiește cu frica de greșeală, nu cu bucuria de a juca. Se concentrează pe rezultat, nu pe progres. Nu își asumă riscuri și evită să iasă din zona sigură. Dacă ratează, se blochează. Dacă greșește, se învinovățește excesiv. Pe teren, se compară constant cu ceilalți, simțind că nu e suficient de bun. Iar când nu mai poate duce această povară, renunță. De multe ori chiar înainte de a ajunge să-și împlinească potențialul.

Poate părea, din afară, un copil puternic. Dar în interiorul lui e un conflict tăcut între dorința de a reuși și teama de a nu fi niciodată suficient pentru părintele care nu l-a învățat să se accepte, ci doar să se supună.

Performanța adevărată nu se obține cu frică. Se obține cu încredere, sprijin și libertatea de a greși. Pentru că doar într-un mediu în care copilul se simte acceptat poate apărea curajul, motivația și perseverența, elementele esențiale ale succesului real.