Performanța nu crește în zona de confort - abordarea permisivă

Ne dorim tot ce e mai bun pentru copiii noștri. Mai ales dacă am crescut cu părinți autoritari, care ne-au spus „eu știu mai bine” și ne-au impus reguli fără să ne explice nimic. Ne amintim poate frustrarea, teama de greșeală, sentimentul de neputință. Așa că, atunci când devenim părinți, promitem că vom face lucrurile altfel.

Numai că, în încercarea de a nu repeta greșelile părinților noștri, ajungem, uneori fără să ne dăm seama, în cealaltă extremă. Nu vrem să le lipsim de nimic, așa că oferim tot. Nu vrem să simtă presiune, așa că evităm să le impunem limite. Nu vrem să fie triști, așa că evităm conflictele și închidem ochii la greșeli. Și, cu cele mai bune intenții, devenim... părinți permisivi.

Acest tip de părinte e prietenos, cald, apropiat. Creează o atmosferă plăcută, în care copilul se simte liber să vorbească și să se exprime. Dar, din dorința de a nu strica relația sau de a nu părea prea „dur”, părintele permisiv evită să stabilească reguli clare sau să mențină consecvența. Lasă copilul să decidă aproape tot, fără ghidare, fără limite și, de cele mai multe ori, fără asumarea unor responsabilități reale.

Rar se aude un „nu”. Rar sunt impuse consecințe. Regulile sunt puține, schimbătoare, iar părintele preferă să nu intre în conflicte, chiar dacă ar fi necesare. Este mai important să fie „prietenul copilului” decât părintele care spune ce nu e în regulă. Din această atitudine lipsește exigența, iar copilul crește fără repere clare despre ce înseamnă efortul, consecvența sau asumarea unor greșeli.

Comunicarea e prietenoasă, deschisă, dar nu vine cu îndrumare sau limite sănătoase. Copiii crescuți în acest climat au multă libertate, dar puțin autocontrol. Nu pentru că nu sunt capabili, ci pentru că nu au învățat cum. Le lipsește, adesea, capacitatea de a tolera frustrarea, de a respecta reguli sau de a gestiona feedback-ul.

Pe plan emoțional, acești copii pot părea încrezători, chiar siguri pe ei. Dar deseori, această siguranță se transformă într-un soi de superioritate sau egocentrism, care le poate afecta relațiile. În copilărie, pot părea imaturi, iar mai târziu, în perioada școlară sau sportivă, pot întâmpina dificultăți în a se adapta la cerințele unei structuri clare cum este, de exemplu, un program de antrenament sau o competiție.

În sportul de performanță, abordarea permisivă se simte puternic. Copilul nu este obișnuit să depună efort susținut. Se plictisește repede, abandonează obiectivele, nu se implică profund. Tinde să subestimeze adversarii și se mulțumește cu ce-i confortabil. Când apare o provocare, preferă să se retragă decât să lupte. Nu pentru că nu ar avea potențial, ci pentru că nu a fost învățat să gestioneze disconfortul și să persevereze.

Și poate că aici e marea provocare a părintelui permisiv: să înțeleagă că iubirea nu înseamnă lipsă de reguli, iar sprijinul nu înseamnă evitare de conflicte. Copiii au nevoie de limite, de ghidare, de provocări, pentru a-și construi cu adevărat încrederea în ei. Au nevoie de părinți care să le fie aliați, dar și buni formatori ai caracterului lor.

Pentru că performanța în sport, dar și în viață, se clădește pe echilibru. Iar echilibrul vine atunci când părintele este nu doar cald, ci și ferm. Nu doar prieten, ci și ghid.