Mai mult decât o etichetă

Îmi amintesc cum, atunci când eram mică, nu-mi plăcea ca adulții să-mi pună mâna pe falcuțe, să mă ciupească de obraji sau să mă bage în seamă prea mult, invadând spațiul personal. Automat mă ascundeam după mama sau tata. Era felul meu de a mă proteja.

Ai mei spuneau atunci: „Așa e ea, mai timidă.”

Și mult timp am crescut cu eticheta asta lipită de mine. Ba chiar îi alocam și semne în corp, prin înroșirea obrajilor (care mai târziu am aflat că era de la cu totul altceva).

Doar că viața mi-a arătat mai târziu că nu eram deloc timidă. Eram doar eu, cu nevoia mea de a alege oamenii și momentele în care vreau să fiu apropiată. Și asta nu este timiditate, ci parte din felul meu de a fi.

Cum funcționează etichetele

S-a demonstrat de-a lungul timpului că ceea ce cred și spun ceilalți despre tine ajunge să devină parte din identitatea ta. Pentru un copil, care încă își formează imaginea de sine, un simplu „Ești timid” poate să rămână ca o etichetă pe termen lung.

Etichetele par inofensive, dar efectele lor sunt adânci:

• Îți schimbă imaginea despre tine – copilul ajunge să creadă că „așa e el”, nu că așa s-a comportat într-o situație.

• Schimbă felul în care e tratat – dacă îi spui că este „oaia neagră” a familiei, ceilalți îl privesc așa și reacționează în consecință.

• Îi taie aripile – chiar și etichetele pozitive („cel mai deștept”, „matematicianul familiei”) îl pot face să creadă că nu e bun la altceva.

Un comportament de moment nu e un destin. Copiii cresc, se schimbă și se descoperă în fiecare zi.

În copilărie, retragerea mea nu venea din timiditate, ci din dorința de a-mi alege oamenii și momentele în care vreau să fiu apropiată. Nu îmi plăceau gesturile forțate, atenția nedorită și nu îmi plac nici acum. Aveam nevoie să fiu întrebată, să am timp și să decid eu. Nu eram timidă. Eram pur și simplu un copil care avea nevoie să fie respectat în ritmul său.

Poate dacă cineva ar fi spus atunci: „Văd că ai nevoie de timp să te apropii de oameni noi”, m-aș fi simțit înțeleasă, nu definită.

Etichetele sunt ușor de folosit pentru că simplifică realitatea:

• „plângăcios” pentru un copil care își exprimă emoțiile prin lacrimi,

• „rușinos” pentru cineva care are nevoie de timp înainte să vorbească,

• „cel mai cuminte” pentru copilul care ascultă mereu.

Dar ele vin cu riscul de a deveni auto-profeții: copilul ajunge să fie exact ceea ce i s-a spus că este.

Cum sună etichetele pe terenul de sport

Un domeniu unde etichetarea se vede foarte clar este sportul. Psihologia sportului arată că ceea ce aude un copil de la antrenor, colegi sau părinți îi influențează nu doar motivația, ci și performanța.

• Dacă un copil aude constant „nu ești bun la alergat”, va evita probele de rezistență și își va reduce șansele de progres.

• Dacă primește eticheta „talent pur”, poate deveni anxios în fața eșecurilor, pentru că simte că nu are voie să greșească.

• În schimb, dacă primește feedback pe comportament („ai muncit mult la antrenamentul de azi”, „ai avut curaj să încerci din nou”), își dezvoltă încrederea și reziliența.

Acesta este așa-numitul efect Pygmalion: așteptările adulților se transformă în realitate. Etichetele pot limita sau, dimpotrivă, pot încuraja dezvoltarea unor calități reale atunci când sunt formulate ca observații și sprijin, nu ca ștampile.

Un mic exercițiu pentru adulți

Știu că nu e ușor să ne schimbăm limbajul, dar un mic ritual ne poate ajuta să ne verificăm înainte să vorbim:

1. Îl descriu pe copil sau îi lipesc o etichetă?

2. Îi las spațiu să crească și să se schimbe?

3. Aleg o formulare care îl sprijină, nu îl limitează?

Un simplu switch în limbaj poate să schimbe felul în care copilul se vede pe sine.

Eu am scăpat de eticheta „timidă” pentru că viața m-a pus în contexte unde am descoperit altceva despre mine. Dar poate nu toți copiii au șansa asta. Pentru unii, eticheta devine zid.

De aceea cred că e important, ca părinți, educatori, antrenori sau bunici, să fim mai atenți la cuvintele noastre. Copiii nu sunt „timizi”, „plângăcioși”, „slabi la sport” sau „genii”. Ei sunt mult mai mult. Au nevoie să fie văzuți, înțeleși și lăsați să se descopere singuri.

Și poate, dacă îi privim cu mai multă curiozitate și mai puține etichete, îi ajutăm să crească liberi, autentici și siguri pe ei.