Iubirea de sine nu începe cu o baie cu spumă

„Iubirea de sine” apare des pe rețele, fie în stories bine aliniate estetic, fie în citate motivaționale scrise cu fonturi delicate, fie alături de lumânări parfumate sau scene de relaxare regizată. Dincolo de imaginea frumos împachetată, am senzația că foarte puțini vorbesc cu adevărat despre ce înseamnă acest concept și, mai ales, că adesea este confundat cu ceva mult mai concret: stima de sine. Iar diferența dintre cele două nu este doar teoretică sau semantică, ci are un impact profund asupra modului în care funcționăm ca oameni, mai ales în relația cu noi înșine.

Stima de sine este, într-un sens foarte clar, felul în care ne evaluăm, cât de capabili ne considerăm, cât de demni de respect și încredere, cât de competenți ne simțim în ochii noștri și în fața celorlalți. Este o evaluare rațională, construită în timp prin experiențe, succese, validări externe și auto-reflecție. Ne simțim valoroși când performăm bine, când reușim, când ni se recunoaște munca și efortul. Este o formă de feedback intern care depinde, în mod inevitabil, de rezultate și de context. Când trecem un examen dificil, când ne iese un proiect important sau când reușim să gestionăm o situație complicată, simțim că avem o stimă de sine solidă pentru că am făcut dovada valorii noastre, iar creierul ne „răsplătește” cu acea senzație de validare.

Iubirea de sine, în schimb, nu are de-a face cu performanța și nici nu se bazează pe cât de bine ne iese ceva. Este mai puțin spectaculoasă, dar infinit mai esențială și reprezintă felul în care ne tratăm pe noi înșine atunci când nu performăm, când greșim, când ne simțim vulnerabili, inadecvați sau pur și simplu obosiți. Nu se sprijină pe rezultate, ci pe o relație interioară stabilă, blândă și matură, în care ne permitem să fim oameni, nu roboți. În iubirea de sine reală nu este loc pentru perfecționism sau auto-sabotaj, ci doar pentru acceptare, compasiune și responsabilitate asumată fără auto-condamnare. Este acel moment în care ai greșit ceva important, poate chiar grav, dar în loc să te biciuiești mental ore sau zile întregi, alegi să spui: „da, am greșit” și să mergi mai departe cu asta.

Poți avea o stimă de sine foarte mare, dar o iubire de sine aproape inexistentă. Asta se vede în oameni care păreau extrem de încrezători, capabili și echilibrați, dar care în interior trăiau într-un dialog continuu de auto-critică, exigență toxică și nemulțumire față de propria persoană. Oameni care reușesc profesional, care livrează constant, care sunt lăudați, apreciați și chiar invidiați, dar care nu își acordă niciodată permisiunea de a fi imperfecți sau obosiți. Oameni care funcționează pe pilot automat, dar cu o voce interioară care le spune mereu că nu e suficient. Și asta nu este iubire de sine, ci un contract interior condiționat: „am voie să mă plac doar dacă sunt perfect, dacă performez, dacă reușesc.”

Iubirea de sine reală nu are nimic de-a face cu narcisismul sau cu ideea că „merit totul pentru că sunt eu”, ce tot se promovează într-un mod toxic în online. Nu înseamnă să te declari minunat în fiecare dimineață în oglindă, nici să te răsfeți cu zile de Netflix și ciocolată sub pretextul îngrijirii personale. Înseamnă să-ți construiești o relație matură cu tine însuți, una în care nu ești dușmanul propriei persoane, în care știi când să-ți spui adevărul, dar știi și cum să o faci fără să te zdrobești. Înseamnă să-ți vorbești cu respect chiar și atunci când nu ești mândru de tine, să-ți asumi greșelile fără să te identifici cu ele, să nu-ți pierzi demnitatea în momentele de eșec sau rătăcire.

Un alt aspect profund legat de iubirea de sine este capacitatea de a-ți pune limite, nu doar față de ceilalți, ci și față de tine însuți. Să nu permiți tratamente abuzive sau relații toxice, dar și să nu te mai tratezi pe tine ca pe un soldat care trebuie să reziste indiferent de cost. Grija reală de sine nu înseamnă răsfăț ocazional, ci disciplină blândă, structură sănătoasă și onestitate constantă cu propriile nevoi. Nu este „zen” și nici „perfectă”. Este muncă tăcută, constantă și uneori incomodă.

Dacă ar fi să sintetizez într-o singură idee, ar fi aceasta: stima de sine se construiește în exterior din ce faci, ce reușești, cum ești perceput. Iubirea de sine se construiește în interior  din cum te tratezi atunci când nimeni nu se uită. Iar adevărata dezvoltare personală începe nu atunci când devii mai eficient sau mai performant, ci atunci când încetezi să fii propriul tău călău.

Și poate că ar trebui să începem să vorbim mai serios și despre cum construim această relație încă de mici, pentru că stima de sine și iubirea de sine nu apar din senin la vârsta adultă, ci se cultivă treptat în copilărie și adolescență, în felul în care un copil este ascultat, respectat, încurajat și învățat să nu-și confunde valoarea cu perfecțiunea.