Ikigaiul meu

Recent am citit Ikigai, o carte care vorbește despre sensul vieții și despre modul în care ne putem construi o existență echilibrată, trăită cu sens și bucurie. M-a făcut să reflectez la felul în care fiecare dintre noi își găsește acel „ceva” care dă sens zilelor – fie că e o pasiune, o relație, o misiune sau o combinație subtilă între toate acestea. Gândindu-mă la propriul meu parcurs, am realizat cât de mult din ceea ce trăiesc și ofer în meseria mea se leagă de această idee. Așa s-au "născut" rândurile de mai jos, un fragment sincer din ceea ce înseamnă pentru mine să îmi creez propriul drum, între "două lumi”: cea a psihologiei sportive și cea a psihoterapiei integrative.

Sportul a făcut mereu parte din viața mea. Nu doar ca activitate fizică, ci ca mod de a trăi. Încă din copilărie (și nu prea stăteam locului), mișcarea mi-a fost refugiu, ritm, structură. M-a învățat despre disciplină, despre efort, dar și despre eșec și cum să mă ridic din nou. Astăzi, ca mamă a unui copil care practică sport de performanță, trăiesc acest univers dintr-o perspectivă dublă: emoțională și profesională. Văd cu ochii mei ce înseamnă presiunea rezultatelor, bucuria victoriilor, dar și durerea înfrângerilor. Și poate tocmai de aceea, alegerea mea de a deveni psihoterapeut integrativ pentru copii și adolescenți, și psiholog sportiv nu a fost întâmplătoare, ci profund personală.

Lucrez cu sportivi de performanță, dar și cu copii și adolescenți care trec prin momente definitorii pentru dezvoltarea lor. Îi întâmpin cu unelte din psihoterapia integrativă, o abordare care reunește mai multe școli terapeutice, de la cognitiv-comportamentală la psihodinamică și umanistă. Dar, mai presus de orice, îi întâmpin cu prezența mea. Cu felul meu echilibrat de a fi. Cu calmul și claritatea pe care le-am cultivat nu doar în formările profesionale, ci și în felul în care îmi trăiesc viața.

Psihoterapia integrativă este, pentru mine, un limbaj complet prin care pot însoți oamenii în procesul lor de transformare, personalizat. În cazul sportivilor, asta înseamnă uneori să lucrăm pe anxietatea competițională, pe frica de eșec sau pe vocea critică interioară care nu le dă pace. Alteori, înseamnă să redefinim împreună motivația, să trecem dincolo de medalii și clasamente și să ajungem la acea scânteie autentică, acea dorință profundă care face un sportiv să continue chiar și atunci când e greu.

Lucrul cu copiii și adolescenții este o lume aparte. Ei vin adesea cu întrebări tăcute, cu emoții neînțelese, cu povești nespuse. Îi ascult, îi oglindesc, le ofer un spațiu în care pot începe să își dea voie să fie. În cabinet, nu le ofer soluții rapide, ci sprijin pentru a-și construi răspunsurile proprii.

Sportivii învață că a controla gândurile negative sau a rămâne concentrați sub presiune nu e doar o chestiune de voință, ci de antrenament emoțional. Adolescenții descoperă că stima de sine nu se construiește doar din reușite, ci din acceptarea propriei povești. Și fiecare dintre ei, indiferent de vârstă sau context, află că echilibrul interior este posibil – și că nu trebuie să aleagă între performanță și sănătate emoțională.

Cred cu tărie că psihoterapia poate fi un antrenament al minții și sufletului. Că este parte dintr-un stil de viață în care nu fugim de dificultăți, ci le întâmpinăm conștient, învățând din ele. Așa trăiesc eu, așa lucrez și așa aleg să fiu prezentă în viața celor pe care îi însoțesc.

Aceasta este, în esență, meseria mea: o îmbinare fină între știință, relație umană și experiență de viață. Un spațiu în care îmi aduc toată formarea profesională, dar și toată umanitatea mea. Este cartea mea de vizită, și motivația cu care lucrez.