De la linia de start la echilibru

Uneori, viața te surprinde în cele mai neașteptate momente. Îmi amintesc perfect ziua în care am terminat primul meu semimaraton. Eram plină de emoție, cu medalia atârnând greu la gât, dar mai ales cu o bucurie imensă în suflet. La câteva zile după, am aflat că eram însărcinată, spre disperarea doctorului meu care a zis că a fost puțină inconștiență din partea mea că am supus corpul la așa efort.

Așa cum niciun drum important nu e liniar, și povestea mea a avut suișuri și coborâșuri. După ce am aflat vestea, instinctul a fost clar: să continui să mă mișc, să am grijă de mine și de viața pe care o purtam. Nu a fost întotdeauna ușor. Am înlocuit alergările lungi cu înotul calm, mi-am ascultat corpul și, pas cu pas, am ajuns până la capătul sarcinii. Iar când a venit momentul, tot acel efort a dat roade: am avut parte de o naștere naturală, fără intervenții, și de un copil perfect sănătos.

După naștere, motivația de a mă întoarce la alergare a fost puternică. Îmi doream mai mult, să alerg un maraton. Primul maraton m-a pus la încercare mai mult decât mi-aș fi imaginat. M-am antrenat luni de zile, iar la linia de start am resimțit o presiune, visând la acel moment în care trec linia de sosire. Dar realitatea a fost alta: la kilometrul 25, o accidentare m-a forțat să mă opresc. Durerea nu era doar fizică, ci și în suflet. Am abandonat. Dar undeva, în toată acea durere, am găsit o sămânță de adevăr: nu întotdeauna ajunge dorința; uneori trebuie să accepți că drumul cere mai mult timp, mai multă răbdare, mai multă înțelepciune.

Pentru mine, sportul nu a fost niciodată doar despre performanță. A fost despre minte sănătoasă, despre echilibru, despre a mă regăsi când lumea în jur părea prea agitată. Mișcarea mi-a oferit puterea de a merge mai departe, indiferent cât de greu părea drumul. Alergarea mi-a fost terapie în multe cumpene din viața mea.

Între sportul de performanță și sportul ca mod de viață există o diferență esențială. Performanța urmărește podiumuri, recorduri, aplauze. Viața prin sport caută altceva: echilibru, sănătate, liniște interioară. Am ales să rămân fidelă acestui din urmă drum.

Am revenit la antrenamente fără presiune, dar cu o determinare blândă, construită din toate lecțiile învățate. A doua încercare de a termina un maraton a venit ca o confirmare tăcută: am trecut linia de sosire după 4 ore și 24 de minute. A fost un moment de bucurie pură, nu pentru cronometru, ci pentru drumul parcurs până acolo. Fiecare pas făcut, fiecare renunțare depășită, fiecare gând de abandon transformat într-un pas înainte.

Mișcarea nu a fost niciodată doar despre mușchi sau rezistență. Pentru mine, este și va rămâne despre sănătatea minții, despre capacitatea de a rămâne ancorată într-o lume care adesea te trage în toate direcțiile. Alergarea, înotul, fiecare respirație profundă din timpul unui efort sunt forme de întoarcere către mine însămi.

Drumul spre o dorință împlinită nu este nici pe departe liniar. Se clădește din zilele când te simți invincibil și din cele în care tot ce poți face este să nu renunți. Perseverența și motivația sunt punțile peste toate momentele de îndoială. Și, poate cel mai important, ele sunt cele care transformă fiecare pas, fiecare eșec, fiecare victorie mică într-un mod de a trăi cu adevărat.

Privind înapoi, îmi dau seama că fiecare kilometru alergat, fiecare renunțare temporară, fiecare revenire nu au fost doar despre sport. Au fost lecții de viață. Despre răbdare. Despre ascultarea corpului. Despre puterea minții.

Toate aceste experiențe m-au dus spre o altă chemare: să fiu acolo pentru cei care vor să-și găsească echilibrul prin mișcare, motivația când pare că nu mai există, și forța de a merge mai departe chiar și atunci când corpul sau mintea îți spun să renunți. Și asta încă de la vârsta copilăriei. Așa am devenit psiholog sportiv.

Pentru că am simțit pe pielea mea ce înseamnă motivația care se clatină, dar nu dispare. Ce înseamnă presiunea și lupta cu propriile limite.

Pentru că știu că performanța adevărată începe în minte — acolo unde ne construim curajul, unde învățăm să nu ne temem de eșec și să vedem în el o treaptă, nu un capăt.